Kulturë

Cezarina Adamescu: Un voievod al scrisului st?nd drept în fata altarului

E premte, 05.06.2009, 05:23 PM

EVOCARE: ANDREI VARTIC

UN VOIEVOD AL SCRISULUI STÂND DREPT ÎN FA?A ALTARULUI

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Ca în marea majoritate a editorialelor sale, ?i în ultimul articol, intitulat: „R?zboiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovede?te a fi un ap?r?tor vajnic al Limbii Române, al istoriei na?ionale, al neamului s?u, al libert??ii de expresie ?i al presei libere, care a în?eles c? f?r? lupt? aprig? nu va putea birui. El a luptat. Cât l-au ?inut puterile. Ca ?i confratele s?u, Grigore Vieru a în?eles c? f?r? Limb? nu exist? istorie, f?r? istorie nu exist? neam. F?r? neam, nu exist? ?ar?. F?r? ?ar? nu exist? oameni ci doar f?pturi orfane, str?ine, singure, ab?tute.
Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei ?i s-a f?cut ecou puternic izbindu-se
din perete-n perete, din gard în gard, din vad în vad, apoi a urcat în t?rii s? sparg? norii ?i s? porneasc? potopul. Potopul care ar aduce cur??irea de noroi ?i de mâzg?. Apoi vocea s-a f?cut arip?, purtat? de vânt în cardinalele z?ri, patru la num?r, care se întretaie în form? de cruce.
?i-a f?cut din Cuvânt sabie de voievod ?i scut de r?zboinic. ?i-a f?cut din Crezul s?u ideologic ?i cel artistic, acoperi?, turn de sc?pare împotriva n?v?litorilor de orice neam.
Pân? la un timp, ca ?i pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, râurile, mun?ii, izvoarele, câmpia, ??râna ?i pâinea de-acas?, femeia ?i copii lui, bunicul deportat la Magadan ?i mort printre str?ini, c?ruia doar marea i-a ?tiut mormântul.
Acum, cine s?-l mai ajute? Cine s?-i mai ias? în cale? Cui s?-?i mai strige amarul? Mâine îi vor astupa gura cu ??rân?.
Maica lui Basarabia ?i sora lui mai mare România îl plâng, îndoliate pe feciorul nesupus, r?zvr?tit pe sfânta dreptate.
A plecat cu inscrip?iile ?i oasele ?i vasele lui de lut cu tot. Îi vor sta la c?p?tâi, ca unui vrednic fecior de dac ce s-a aflat, în ve?nica lui c?utare de urme. Urme palpabile de oase, de roc?, de ispisoace. Dar ce voia el s? r?stoarne? Ce voia s? demonstreze cu orice chip? De ce se lupta precum Don Quijote cu morile? De ce nu st?tea cumin?el acas?, lâng? prunci?

ANDREI VARTIC

Pentru c? nu-i st?tea în fire. Demnitatea este uneori, mai tare decât moartea. ?i pentru ea, trebuia s? nu îngenunche. S? nu se predea. S? lupte pân? la ultima suflare. Cap?tul s-a v?dit a fi o zi ploioas? de 2 iunie. Era obosit de atâta zbucium, de atâtea jertfe, obosit de înzadar, de atâtea pierderi din jurul s?u, pierderi dureroase ale fra?ilor de-un sânge cu el, care piereau unul câte unul. ?i se întreba f?r? pic de team?: Cui îi va sosi acum rândul?
Ultima lui baricad? a fost cea din 6-8 aprilie 2009. În ultimul s?u articol, vorbea tot despre r?zboi. De „R?zboiul civil din al treilea mandat”.
Starea politic? ?i social? a na?iunii îl umplea de indignare ?i de compasiune. În aceea?i m?sur?. Scria odinioar?, în mai 1980, la Cahul: „Nu MIZEz pe MIZErie, dar dou? butoaie cu scrumbie putred? ?i un camion cu cartofi n-au putere s? plaseze acest p?mânt moldovenesc, arat în lung ?i-n lat, în arealul civiliza?iei moderne. (…) Dintr-un popor mioritic am retrogradat în unul de robi”.
Verbul s?u e tare, e col?uros, e aprig, se face topor ?i secure. Când se abate, vajnic deasupra capetelor, nu ezit? ?i rade.
Terminase de mult cu poezia, cu „floricele pe câmpii/ hai s? le-adun?m, copii”.
Nu prea mai era timp de z?bav?. Istoria î?i cerea dreptul legitim la sânge.
Scria f?r? înflorituri, f?r? dulceg?rii. Limpede, cu acuitate de brici, retezând firele nedorite din barb?. Nu-?i precupe?ea îns?, cuvintele. ?i nici for?a. ?i nici s?n?tatea. Le oferea str?mb?t??ilor zilei, doar i-o ajunge ?i s-o îndestula de r?utatea ei.
Ca un voievod moldav s-a ridicat cu sceptrul condeiului într-o mân? ?i cu coroana de spini pe cre?tet. Mul?i curteni l-au vândut pentru un blid de linte.
„Orice om ucis pe nedreptate e un sfânt. Câ?i sfin?i o fi avut Moldova între 1940 ?i 1953?” (Nu MIZEz pe MIZErie).
A avut modele exemplare, înainta?ii s?i care i-au l?sat cu limb? de moarte s? nu se lase îngenuncheat: C?zut, dar nu înfrânt. „Închid ochii. Nu vreau s? v?d cum arat? ace?ti oameni. În fa?? îmi st? bunelul, Ion Vartic, îmbr?cat în palton negru, cu p?l?rie neagr? ?i baston. A?a se îmbr?ca duminica. M? lua de mân? ?i ne duceam la biseric?. St?tea drept în fa?a lui Dumnezeu cât ?inea slujba. Nafur? nu lua în gur? ?i nici cu vorbe nu-?i spurca gura pân? nu ie?ea popa din biseric?. De la el am deprins marea art? a grecilor. Bunelul era agricultor ?i avea mâini cr?pate de munc?. Duminica, îns?, asistam la o metamorfoz? extraordinar?: ele deveneau mâini de filozof. ?i Universul exista fiindc? Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit din D?nceni, fostul jude? Leu?eni, de pe lâng? Neam?, sta drept în fa?a altarului.”
Câ?i mai stau azi drep?i în fa?a altarului? Pu?ini. Aproape nimeni. Peste tot, unde te ui?i, spin?ri încovoiate, capete plecate, genunchi îndoi?i, priviri piezi?e, cruci? sau în l?turi. Cine te mai prive?te în ochi, f?r? team??
Andrei Vartic se afl? acum în fa?a altarului. Doar c? st? întins, el care a stat totdeauna drept precum paltinul. ?i parc? spune: Fra?ilor, „sunt neputincios. Singur. Mi-e stra?nic”.
Avea dreptate când spunea: „Tragedia e c? omul nu poate suporta singur?tatea ?i vrea teribil s? fie mereu în preajma altora. Înconjurat de al?ii te îngr?de?ti de moarte”.
( Nu MIZEz pe MIZErie).
Dar ce teribil adev?r a rostit odinioar?: „Pentru suflete nu po?i hot?rî hotare”.
A ?inut pân? în ultima clip? cronica fierbinte a poporului, scris? cu lacrimi, cu revolt? ?i sânge.
Scotea castanele din foc cu mâinile libere. Visul lui: reîntregirea ??rii. Întoarcerea la patria mum?.
Iat? ce scrie în articolul: „B?t?lia pentru alt 28 iunie. Un material ce nu s-a putut publica în Basarabia): „Ajunge cât am plâns la 28 iunie 1711, 1883, 1936, 1940 sau 1991. A venit timpul s? ne batem, demn ?i curajos, pentru alt destin al acestei zile, cel al unit??ii de necontestat a neamului românesc. Fiindc? nici sub ru?i, nici sub comuni?ti. Nici sub guvern?rile neocomuniste ale nerealizatului stat Republica Moldova nu s-a reu?it îndep?rtarea dramatic? a Basarabiei ?i Bucovinei de fiin?a noastr? na?ional?, care a fost ?i a r?mas una, româneasc?…”
În articolul: „Basarabia de ziua Europei”, Andrei Vartic scria cu un curaj care-i face cinste:
„De ziua Europei este bine s? ne spunem nou?, basarabenilor, dar ?i Europei - de mai multe ori, pân? dispare vacarmul str?zii, dar ?i al mass-mediei - c? Basarabia este p?mânt european fiindc? a fost, este ?i va fi p?mânt românesc. Viitorul acestui hotar al civiliza?iei europene, zidit anume pe Nistru de str?mo?ii no?tri cu puternice cet??i militare ?i spirituale, nu poate fi scos nici din contextul lui românesc, nici din cel european. Poporul român, inclusiv românii din Basarabia, sunt sorti?i s? apere actuala civiliza?ie european? – deci ?i bun?starea ei - ca ?i în timpul Marii Migra?ii a popoarelor. Fiindc? spa?iul carpato-dun?rean ?i nistrean în care locuie?te poporul român este locul genezei ?i devenirii sale. De aceea, a cere de la institu?iile politice europene dreptul Basarabiei de a se reunifica necondi?ionat cu România ?i de a face parte din Uniunea European?, a?a cum s-au reunificat cele dou? Germanii, nu este doar un proiect politic sau civic românesc. Este un mare proiect european, fondat pe dreptul Basarabiei de a nu fu izgonit? din Europa din cauza raptului sovietic din 28 iunie 1940, o realitate politic? dreapt? ce ?inte?te devenirea pa?nic? a întregii Europe. De ziua Europei, la 9 mai 2008, prin mul?imea drapelelor europene care au fost fluturate cu entuziasm sincer în centrul Chi?in?ului, Basarabia a demonstrat c? este ce a fost – str?vechi p?mânt românesc, hotarul Europei democratice ?i prospere de pe Nistru. În numele stabilit??ii sale de mâine anume Europa are nevoie s?-?i înt?reasc? necondi?ionat acest hotar, primordial ?i pentru întreaga umanitate”.(Chi?in?u, 10 mai 2008).
Parte din „dulcele românesc al fiin??rii” – Andrei Vartic iubea Miori?a, îl iubea nespus pe Eminescu, iubea originea ?i r?d?cina poporului român, demonstrând cu argumente vechimea lui milenar?. Plaiul mioritic a fost pentru el altar de jertf?.
„Colindând P?durea Neagr? (care e la izvoarele Dun?rii) Martin Heidegger a ajuns la potecile care se terminau în p?mântul ce mustea de ap?. A?a el a descoperit izvoarele Daseinului, adic? a particip?rii acum la construirea destinului universal al fiin?ei. Tot a?a, colindând, dar mergând pe urmele magului c?l?tor prin stele (?i asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiin??rii acum, acelea care echilibreaz? setea ve?niciei de temporalitate (?i spa?ialitate) ?i a temporalit??ii (?i a spa?ialit??ii) de ve?nicie. Acele izvoare fac posibil? na?terea lumii din „goluri” ?i, prin „undele de timp”, dispar iar ?i iar, f?r? urm?, „în stingerea etern?” (ce formul? genial? a ter?ului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mure?anu”). A?a de înalt, universal ?i mândru este neamul românesc în compara?ie cu cea mai filosofic? na?iune modern? a lumii”.(„24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiin??rii”).
(…) La 24 ianuarie este frumos ca toat? na?ia româneasc? s? se mândreasc? simplu c? ?i Basarabia, m?car prin Alexandru Hâjd?u, Alecu Russo, Mihail Kog?lniceanu, B. P. Ha?deu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulce?te acest dulce al României f?r? a fi pretins vreodat? alt? medalie decât sacrificiul pe altarul patriei”.(„24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiin??rii”).
Editorialele lui Andrei Vartic au avut întotdeauna comentatori pe m?sur?: istorici, oameni de cultur?, critici. Articole precum: „1946, arhetipul foamei bol?evice” – Seria: Nu uita?i Basarabia, este p?mânt românesc!”; „Arta refuzului de a fi român” sau „Roze pentru Paul Goma”, au fost incendiare ?i au stârnit polemici.
Iat? de pild?, ce scria despre Paul Goma: „A trecut ?i 26 septembrie, România a ajuns ?i membru UE, iar Paul Goma (foto)a r?mas tot un alungat din ?ar?. Adic? un „du?man al poporului”... De necrezut - în România anului 2006 un scriitor care a luptat deschis cu regimul comunist, care a fost lipsit ?i de drepturile cet??ene?ti, ?i alungat din România, ?i dar afar? din Uniunea Scriitorilor nici pân? azi nu a redevenit cet??ean român (ce s? mai vorbim de cei 3,5 milioane de români din Basarabia, c?rora imperialismul comunist rusesc le-a luat în iunie 1940 cet??enia român? ?i i-a condamnat la moarte cu sutele de mii tocmai pentru c? se declarau români?). De ce elita politic? ?i intelectual? ce conduce statul român contemporan nu l-a scos pe Goma de pe „lista neagr?” nici dup? decembrie 1989?”
Ar merita poate, citat? acea minunat? „Poveste dacic?” – închinat? poetului ?i filozofului Alexe R?u. Este de fapt o parabol?, a?a cum s-a folosit deseori de aceast? subspecie literar?:
„Pe-un mal al unei m?ri, dar tot peste nou? m?ri ?i nou? ??ri, era odat? o împ?r??ie. ?i acea împ?r??ie avea tot ce trebuie ca s? nu fie umilit? de împ?ra?ii din jur: împ?rat harnic la a?ezarea ??rii ?i de?tept în b?t?lii, împ?r?teas? frumoas?, oaste viteaz?, generali corup?i, primari hr?p?re?i, so?i be?ivi, so?ii nepotolite la oc?rât, poe?i invidio?i, femei cucernice, c?lug?ri ilumina?i, ??rani harnici, evrei a?a cum ni-i descrie Mihail Sadoveanu în „Baltagul”, ho?i de drumul mare ?i babe cotoroan?e, draci ?i îngeri, codri la fel de adânci ca ?i marea din jur, mun?i înal?i ?i c?run?i, vânat cât vezi cu ochii, ora?e ?i sate, ?i m?n?stiri, ?i râuri pline cu pe?te. ?i, ca în orice poveste, Bunul Dumnezeu mai d?ruise pe împ?rat ?i împ?r?teas? cu un fiu, F?t Frumos. Era ?i el a?a cum cere legea pove?tilor române?ti, adic? cre?tea într-un an cât al?ii în ?epte, era voinic, de?tept ?i milos, ba î?i f?cuse toate lec?iile ?i la ?coala ursitelor, g?sise adic? calul ce mânca j?ratic, avea buzdugan mai greu decât toate buzduganele din lume ?i când îl arunca în sus nu c?dea jos cu s?pt?mânile, de se minuna ?i Sfântul Petre de puterea lui. Avea ?i palo? pe care îl mânuia de parc? era un fir nev?zut, ?i la lupta cea veche, corp la corp, f?r? sabie ?i f?r? coif, r?mas? de la daci, de care se temeau ?i romanii lui Traian, era me?ter mare, c? zbura peste copaci, ?i stânci, ?i râuri mai repede ca un vifor; ?i carte ?tia, mai ales cea pe care o înv??ase de la siha?trii din mun?i, cartea stelelor ?i a g?urilor de nimic din care se nasc stelele. Ce se mai poate ad?uga la aceste calit??i ale lui F?t Frumos? Era b?rbat în toat? legea ?i le curgeau ochii fetelor tuturor împ?ra?ilor din jur dup? el, dar ?i al fetelor din împ?r??ie, c?, vorba ceea, ochiul vede ?i inima cere indiferent de rangul social. Cu toate astea F?t Frumos, a?i ghicit, era trist, foarte trist, ?i nici el nu ?tia de ce este atât de trist. Se urca pe o stânc? uria?? de pe malul m?rii ?i privea (f?r? rost, spuneau sfetnicii de la curtea împ?ratului) z?rile în care nu se vedea absolut nimic ?i despre care cei mai b?trâni marinari spuneau c? nu duc nic?ieri ?i c? po?i s? plute?ti ani de zile, vie?i dup? vie?i, f?r? num?r, ?i totuna nu ajungi nic?ieri, va fi numai ap? ?i ap?, numai stele pe cer care nu duc nic?ieri”.
?i, încheierea magistral?, care aduce ?i cheia de lectur?: „Aceast? poveste am auzit-o într-o noapte ploioas? ?i rece într-un cort minuscul a?ezat la poarta cet??ii Sarmisegetuza, la cota 1045. Vântul gemea din fagii cei nal?i, tunetele ne striveau auzul, fulgerele str?luminau zid?ria dacilor, dar eram mai mul?i acolo, cei mai mul?i eram din Basarabia, îngr?m?di?i unul în altul, unii tr?geau ?i câte un gât de palinc? tare, de la munte, iar cel care povestea, un om al locului, de fapt un necunoscut care zicea c? îl cheam? Vasile Lupu, se jura c? a auzit aceast? poveste de la p?storii din mun?ii Suryanului ?i ai Cibinului. Atunci când stau la focurile lor de noapte din preajma cet??ilor de la Gr?di?tea de Munte, Tili?ca, Craiova, Moigrad sau C?pâlna, ciobenii î?i spun asemenea pove?ti pân? dup? miezul nop?ii, ?i minunea e c? de pe crestele cele înalte ale mun?ilor lor ei v?d uneori, în zilele senine, acea mare unde s-or fi putut întâmpla cele relatate mai sus”.
Istoria poporului ?i cea universal? l-a fascinat toat? via?a. În: „Arta puciului la români” - el m?rturise?te acest lucru:
„Necunoscut? ?i nemiloas?, grandioas? ?i grandoman?, sângeroas? ?i sângerând?, stra?nic? ?i incredibil?, cutremur?toare, mai cutremur?toare decât toate istoriile pudrate ale imperiilor europene, este istoria poporului român. Fiecare î?i poate da exemple pe acest f?ga?, chiar ?i pe cele bocitoare sau batjocoritoare. Fiindc? poporul român este un popor a-tipic, unul care s-a înver?unat s? reziste sedentar, anonim ?i ortodox la hotarul cel mai nomad al tuturor hotarelor europene. Un popor pentru care scrisul, sau „vorba lung?”, sau felul de a bea cafeaua sau poloboacele de vin sau ?uic?, au fost mereu încercate ?i întrecute de fapte (înc? nu s-a n?scut, cu p?rere de r?u, ?i asta poate e spre bine, Shakespearul care s? descrie anume aceste fapte!), unele mai socratice decât cea a lui Socrate (vezi moartea lui Mircea Vulc?nescu sau patimile lui Pan Halipa în închisorile comuniste), altele mai hidoase decât toate hido?eniile lumii (vezi atrocit??ile Mineriadelor sau alungarea unui milion de români din Basarabia dup? crearea artificial? a republicii Moldova la 27 august 1991). Fenomenale ne sunt m?n?stirile, dar ?i Marile Adun?ri Na?ionale (ultima s-a întâmplat la 27 august 1989, la Chi?in?u), uria?i schivnicii meditativi, universali Eminescu, Brâncu?i sau Enescu, dar înc? ?i mai grandioas?, neogoit?, demen?ial?, de m?rimea viiturilor distrug?toare ale Dun?rii ?i Carpa?ilor, este lupta românilor pentru putere (în majoritatea cazurilor o lupt? anonim?, imprevizibil?, neb?gat? în arhive ?i letopise?e, ne-luat? în seam? nici m?car de actorii acestei lupte”.
Andrei Vartic i-a demascat pe acei care, dincolo de masca mediocrit??ii, doresc s? parvin? ?i ajung la un exacerbat cult al personalit??ii.
Cultul pentru valorile sacre, autentice, a fost unul din temeiurile vie?ii ?i ale scrisului s?u. În articolul: „Iustin Pârvu sau urcarea pe Muntele Sfânt al Ceahl?ului”- Andrei Vartic îi face un portret magistral acestui ierarh lupt?tor ?i el pentru ortodoxie ?i pentru valorile ?i tradi?iile neamului:
„De peste 30.000 ani, poate chiar de la apari?ia omului în spa?iul de genez? al poporului român, Ceahl?ul adun? manifest?rile sacre ale Omului, Ceahl?ul este munte sacru, Coloan? a Cerului ?i loc de mântuire a omului. Chiar ?i în cele mai dure timpuri ale Marelui Ghe?ar paleolitic, locuirea Ceahl?ului a fost mereu intens? ?i toate reperele arheologice arat? c? ?i atunci, ca ?i acum, în alt fel de timpuri dure, menirea locuirii omene?ti a Ceahl?ului era ?i este una sacr?. Atunci când un c?rturar, Dimitrie Cantemir, scria de Ceahl?u ca despre un Olimp al antichit??ii, asta avea în vedere: c? ?i înaltele cur?i adunate la Constantinopol ?tiau c? Ceahl?ul este "Munte Sfânt". De la 1992 încoace sacralitatea acestui Munte a fost revitalizat? de Iustin Pârvu, n?scut în satul Poiana Largului, jude?ul Neam?, într-o familie de ??rani. Oricine poate face un click pe unul din motoarele de c?utare ale Internetului ?i s? afle cât a suferit, ?i cât? suferin?? a transformat în lumin? aceast? adev?rat? minune ?i legend? a neamului omenesc, Iustin Pârvu.
Universit??ile lui au fost via?a simpl? ??r?neasc?, o modest? ?coal? preo?easc?, un calvar ost??esc pân? la Don, în cel de al doilea r?zboi mondial, apoi necontenit, ?i pentru mul?i ani, pân? în 1964, necru??toarele închisori comuniste ?i apoi, iar ?i iar, smerit? via?? monahal?. Si în tot acest timp (s-a n?scut la 10 februarie 1918) a crezut cu toat? puterea fiin?ei lui în Dumnezeu ?i în rostul fiin?ei omene?ti ca parte din lumina prin care se manifest? Dumnezeu. Dup? 1989 a vrut s? se retrag? în cea mai adânc? sih?strie, dar voia Domnului a fost s? mearg? la Muntele Sfânt al Ceahl?ului ?i s? construiasc? acolo, pe un loc sfin?it de str?mo?i, M?n?stirea "Sfântul Petru". Ucenic al p?rintelui Cleopa (la Sih?stria Neam?ului), a devenit între timp el însu?i mare duhovnic ?i aprinz?tor de foc duhovnicesc în inimile a sute de c?lug?ri. Dup? construirea M?n?stirii "Petru Vod?" zeci de mii, sute de mii de credincio?i au reluat pelerinajul spre Muntele Sfânt al neamului românesc atra?i de lumina blând? a acestui om simplu ?i modest, pentru care trecerea dur? a timpului a însemnat doar înc? ?i mai mult? iradiere de bun?tate, r?bdare ?i lumin?”.
?i, în sfâr?it, tot ca un ap?r?tor neînfricat al valorilor na?ionale, Andrei Vartic a scris articolul „Despre <Gloria Na?ional?> a lui Mihai Eminescu”.
Acest brav român nu a avut dorin?? mai mare decât aceea de a-?i manifesta românitatea, de aceea era revoltat pe acei care se ru?ineaz? de acest nume, considerat sfânt pentru el:
„Evreul, dac? ar fi român, ar spune diminea?a: Mul?umesc lui Dumnezeu c? sunt român, c? m? trag din vi?? de Basarabi ?i Mu?atini, c? Zalmoxis l-a înv??at pe Socrate la Potidea, în 432 BC arta lecuirii sufletului omenesc cu ajutorul "rostirilor frumoase", c? oalele de la Cucuteni sunt dinaintea piramidelor ?i-s mai frumoase decât cele de la Suza ?i Samarra, c? neoliticul timpuriu de la Gura Baciului este una din minunile lumii etc, etc. Românul, îns?, nu spune aceste cuvinte fiindc? Noica e de fapt alt Noica, Eliade e alt Eliade, Cioran e alt Cioran ?i to?i trei au fost elevii lui Nae Ionescu, care....Care l-a înv??at ?i pe Mihail Sebastian.
Dar, oare, uria?ele temple din Mun?ii Or??tiei, care mai stau ?i azi în zloata vremii ?i a muntelui fiindc? str?mo?ii românilor le-au construit din andezite t?iate la milimetru, nu pot da am?râ?ilor de la Gr?di?tea de Munte m?car un dram de mândrie na?ional?? Oare pictura exterioar? a bisericilor din nordul Moldovei nu are dreptul s? reprezinte poporul român în marea galerie de art? a lumii? Oare minunea arhitectonic? de la P?tr?u?i, construit? de ?tefan cel Mare în 1487, nu poate reprezenta omul peste tot în Univers?
Chiar dac? mândria de a fi român ?i-ar reduce ac?iunea numai cât ?ine o lunc? unde-?i cânt? greierii printre frunze de brustur, ?i se fug?resc copiii printre sânziene înflorite, ?i sun? înalt clopotul bisericilor din Strei sau Butuceni, tot ar trebui s?-i mul?umim Domnului pentru c? ne-a dat ochi s? vedem anume a?a, române?te, lumea în care tr?im. ?i cu stele-f?clii, ?i cu mori aduse de furia apelor când pe firul vertical, când pe cel orizontal al acestui str?vechi p?mânt”.
Andrei Vartic a ajuns de câteva zile în Patria visat?. Mare cât o pâine dospit? care s? hr?neasc? tot norodul, din ambele p?r?i ale Prutului, capabil? s? ?in? de sa? omenirii. Acolo ?i-a întâlnit fra?ii de neam ?i se înfrupt? din ea împreun?.
Este pâinea lacrimilor Basarabiei, pâinea aburind de roua sudorii acestui neam care-?i caut? cu disperare obâr?iile.

Gala?i, 4 Florar 2009

(Vota: 1)