E merkure, 07.12.2022, 02:42 PM (GMT)

Kulturë

Cezarina Adamescu: Grigore Vieru

E merkure, 25.03.2009, 07:51 PM


Grigore Vieru
Grigore Vieru
Carte GRIGORE VIERU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
ȘI O SĂRBĂTOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Preparate CEZARINA ADAMESCU, Galaţi, 23 februarie 2009

Așa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfântă menire ”să încurajeze soarele să răsară și femeia să nască”.
 Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele-mi aduc aminte de salba de simțăminte care mi-au răscolit ființa în acel crucial an 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iași, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Munții Latiniei”, spectacol de cuget și simțire românească, în care cele două arte Poesia și Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârșirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet și sânge, alături  de Silvia și Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic și Grupul Legenda.
 Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată în ziua aceea cu o priveliște cel puțin insolită: când am ajuns în micul scuar din fața grădinii Central unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-și manifeste simpatia și admirația, precipitându-mă spre intrare, am dat piept cu un nesfârșit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmați cu bastoane de cauciuc, însoțiți de câini lup și purtând țignale stridente și alte asemenea arsenale. Străjuiau intrările stând la distanță de 2 metri unul de altul și păzeau – ce?  Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântăreți de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost și el păzit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alți câțiva poeți universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strașnic păziți de fanii lor, care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat, fără granițe? Căci iubirea, admirația, afecțiunea pentru oamenii de cultură și artiști nu prea cunosc granițe. Ele transgresează și Timp și Spațiu și se manifestă, în felul lor, zgomotos și cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan și, cu atât mai puternic.
 Și apoi, cui i-ar trece prin cap să facă cel mai mic rău unui Poet? Cum să lovești o stea, un luceafăr?
 Dar atunci, am fost purtată ”nevoit” de valul mulțimii și condusă, mai bine zis îmbrâncită, și direcționată, precum oaia la strungă pe un culoar format din oameni în uniforme și câini negri. Se pătrundea în șir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea  de nervozitate și mai ales, anxietatea. Parcă pășeam spre o cameră galbenă,  spre un  univers concentraționar, unde nu există decât intrare. În sfârșit am pășit pragul grădinii, cu inima strânsă. Eram devastată de stări contradictorii: teamă, bucurie, nerăbdare și un ușor sentiment de culpabilitate și mai ales penibilitate. Mă rușinam chiar că nu pot să-mi manifest în mod liber și pașnic simțămintele de admirație și trebuie să fiu ”păzită” pentru acest lucru. Și mă tot gândeam, cum s-or fi simțind oaspeții noștrii moldoveni, frații de sânge, care nu pot nici ei să se manifeste plenar și sunt condiționați în ceea ce privește repertoriul.
 Mi-am ales un loc, nu prea în față. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijați, ocupaseră cam jumătate din suprafața grădinii cinematograf de vară și mai rămăseseră scaune în cealaltă.
 Acum pot să spun că plecasem de-acasă c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând așa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, să-l văd îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream și nutresc și astăzi un simțământ de nețărmurită admirație. Voiam să-i simt preajma, să văd nimbul acela de inefabil care-i înconjoară, blând chipul, să-l ating ușor, fie și în treacăt, să mă încredințez că există.
 Am fost dintotdeauna excesiv de timidă. Nu-mi place să dau buzna, să agresez actorii la cabine, deși-i iubesc și respect foarte mult, având pentru ei simțăminte speciale. De data aceasta,  trebuia,  era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de voință și un curaj fără margini să pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai liniștit, cele câteva trepte spre scenă, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret și copii se înghesuiau la ușa cabinei Poetului. Oamenii de ordine și organizatorii spectacolului păzeau cu strășnicie intrările. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav și obosit. Aveam și eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguță de măslin să vestesc PACEA. Mai avem la mine pregătite anume, două portrete de-ale Eminescului nostru și  un ”arhipelag de  visare”, o plachetă  de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât mă pricepusem. Atât puteam eu să-i dărui, fiindcă TREBUIA SĂ-I DĂRUI CEVA,  o dată cu cele mai cuviincioase mulțumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira același aer cu noi, pur și simplu, binecuvântându-ne și iluminându-ne cu aura chipului său, cu blândețea din zâmbetul său, din mirabilele dumisale cuvinte dăruite tuturor, deopotrivă.
 Dar… am fost îndepărtatată din preajmă cu brutalitate, somată să părăsesc culisele dacă nu vreau să dorm la miliție. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ți-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA să-i înmâneze florile și cartea, explicându-i, că nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înțeles? N-a înțeles? Cert e că a luat modesta mea ofrandă, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parcă aș fi săvârșit o faptă nedemnă, de care trebuia să-mi fie neapărat rușine.
 Pe toată durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte să mă fi emoționat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu  a vibrat în aceeași limbă cu a lor. N-am să uit niciodată cuvântul de început al spectacolului: Fraților!
 Nu ne era îngăduit să răspundem altfel, decât prin aplauze. Și am aplaudat frenetic, fără să mai iau aminte la șuvoaiele de lacrimi care curgeau nestăvilit, am aplaudat împreună cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din munții Latiniei/ Deci și scrisul mi-e latin”.
 Am hohotit pur și simplu cu mâinile, până când mi-au amorțit palmele.
 Într-un târziu, m-am despărțit cu greu de scaunul meu incomod din grădina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea ținută artistică. Încet-încet, grădina a rămas pustie, prin aer încă vibrând acordurile sublime, paleta de timbre și sonorități, efect al memoriei sintetizatorului, care parcă revărsau în sus, către stele, picăturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald și foarte tandru, foarte tandru (parcă îmi șoptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, părintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românești ale Poesiei.
 În acele mirabile zile, când toată urbea respira aerul acestei sărbători a cugetului românesc, s-a interzis de către înalta conducere a județului întâlnirea scriitorilor gălățeni cu acest frate de condei, limbă și sânge. N-am înțeles niciodată de ce. Să nu ne influențeze sau să nu-l influențăm? Ca și când Poesia n-ar cunoaște și alte căi de comunicare subterană, de comuniune spirituală, pânze freatice care se revarsă în suflete provocând tandrețe-n averse, mari inundații nostalgice din toate direcțiile și întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate pătrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
 Oamenii aceștia nu trebuie dinadins să se caute, dar nici să se ocolească. Se găsesc oricum. Se ghicesc de la distanță purtând însemne distincte. Insigne pe dinăuntru. Îi îndeamnă acel dor care, cu ochii închiși devine și mai intens, mai flămând și mai dornic de a-și căuta afinități elective.
 De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, după atîția ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în țara mumă, e lesne de înțeles.
 Întâmplarea are un tâlc. Rădăcinile ei încolțite, au semințe adânc împlântate în lăuntrul meu vulnerabil. Explicația ar fi aceasta:
 Consider ca pe un drept legitim al fiecăruia dintre noi nevoința de a-și cunoaște ascendenții, de a ști cum și de unde a apărut el în lumea aceasta, care îi sunt rădăcinile.
 Printr-un ciudat ”joc al întâmplării”, eu nu mi-am cunoscut niciodată bunicii. Întreaga copilărie am fost răvășită de această acerbă dorință: de a avea un bunic și o bunică, dacă nu chiar câte două perechi, la care să mă pot refugia atunci când mă tem de îngheț, de câini, de vise urâte și de întuneric.
 N-am avut parte de această binefacere. În schimb, am să vă spun o poveste simplă. Este aceea a unei femei. În acest oraș a fost cu desăvârșire străină. N-a avut nici măcar o rudă și nu știu ce valuri o purtaseră aici, lângă bătrânul acesta de fluviu, să nască prunci, să-i crească și să-i statornicească. S-a născut la Olănești, Județul Cetatea Albă. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovănos de moale șbuna ijimioarai nespus de dragă a moldovenilor basarabeni.
 La vârsta de 21 de ani și-a pierdut definitiv părinții, Sonia și Filip, precum și pe fratele ei, Leonida care,  cu toții, în iulie 1940, în primul val al așa-zisei ”retrocedări”, au fost deportați, îmbarcați în bacuri, cu ce se aflau pe ei și cu o brumă de lucrușoare strânse-n pripă și duși perntru totdeauna prin cine știe ce zonă necunoscută a Siberiei.
 Oricâte eforturi a făcut femeia să-i găsească prin forurile internaționale, prin Crucea Roșie, prin ARLUS și alte societăți, s-au dovedit fără rezultat. Nu le-a putut da de urmă, Și a trăit așa, toată viața cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spăla sau călca lenjerie, femeia aceea blândă și frumoasă și tristă, cânta pe limba ei ușor deformată, cântece din copilărie și lacrimi mari îi cădeau în albie, făcându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodată n-a spălat rufe, fără să plângă.
 De atunci nu npot să suport când văd o femeie spălând rufe în albie.
 De 7 ani, femeia aceea, s-a dus să se întâlnească  în  Patria de sus, cu părinții și fratele ei, Leonida. Către sfârșit, încetase să-i mai caute, i se părea totul zadarnic. Dar a trăit 40 de ani cu această imensă durere în suflet. Purta, până în zilele din urmă, urmele unei frumuseți aproape nepermise pentru  o femeie săracă și rămăsese la fel de blândă și nefericită.
 Femeia aceea s-a numit Arionda și dintr-o fericită întâmplare, a fost mama mea.
 O clipă, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil că artiștii de peste Prut au respirat același aer cu bunicii mei necunoscuți și pierduți pentru totdeauna, că le pot regăsi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndrăgiți în lumea fermecată a cuvântului și a muzicii, că-i regăsec chiar. Și că mi se va permite, să le încredințez fără rezerve, sufletul și întreaga ființă.
 Iar pe Grigore Vieru îl situez  coborâtor din spița funciară a  buneilor mei materni, a unchiului Leonida și a neuitatei  mame mele, Arionda.

21 Iunie 2008,
Începutul verii astronomice


IN MEMORIAM

GRIGORE VIERU

BOCETUL NEAMULUI

Neamul meu de peste Prut
Blând ca un surâs durut,
Neamul meu de peste ape
Mi l-am tras de ochi – aproape.
Neamul  meu de peste cer
Îmi întinde lăicer,
Îmi întinde punte lină
Pe spinare de Lumină;
Pe spinări de curcubeu
Oropsitul, neamul meu.
Neamul – ca desprins din rama,
Neamul consâgean cu mama.

Limba-mamă ce ne doare
Aură nemuritoare,
Blândă l-a înfăşurat
Pe acest firav bărbat;
Aură de nemurire,
Pe al Poeziei Mire.
Mierea ei trecută-n vers
E pecetea de neşters,
E-un sigil de foc, ia sama,
Limba dorului de mama.

Neamul cel năpăstuit,
Neamul îndumnezeit,
Neamul cel anahoret
Neam rămas fără Poet.
Neam cu limba presurată,
Neam de sârmă înghimpată.
Neam lovit de aprigi soarte
Neamul meu – rănit de moarte.
În  bătăi de vânturi rele
Neamul neamurilor mele.
Ăsta-i neamul cel mereu
Cruce grea de Dumnezeu.

Eu cu legământ mă leg,
Neamului cel neîntreg,
Neamului cel văduvit
Neam ce astăzi e lovit,
Neamului în jale, bietul,
Fiindcă i-a plecat Poetul.

Neamul meu basarabean
În veşminte de mirean,
În purtare – sacerdot
Coborât din Sabaot.
Dezunit şi împărţit,
Neamul mamei cel iubit,
Neamul înecat de plâns
Floare de opaiţ stâns.

Plâng izvoarele în clocot
Plâng şi limbile de clopot,
Plânge iarba în otavă
Subţireauă şi firavă,
Plâng şi floarea şi ninsoarea
De pe iarbă plânge boarea,
Plânge – azurie – zarea,
Plâng şi muntele şi marea,
Plânge codrul în desime
Plânge şi nu-l ştie nime’.
Plânge frunza gălbenea,
Plânge iarba mititea,
Plânge-n carte Albinuţa
Fiindcă tatăl ei, fuguţa,
A plecat  tăcut pe-o stea
Stea de rouă şi de nea.

Plângeţi, surioarelor,
Apelor, izvoarelor,
Munţilor, câmpiilor,
Plângi, tu, floarea viilor.
Plânge lamura de grâu,
N-are cine-o ţine-n frâu.
Hohotesc pădurile,
Cască toate gurile,
Scorburile, şurile;
Plânge vântul morilor,
Ţipătul cocorilor.

Plâng Lipcanii, Pererita,
Şi Soroca-şi cerne sita,
Basarabia – cernita,
România – înrudita.
Sita lor, cu lacrimi grele
Plânge-n versurile-acele,
Plânge-n versurile-aceste
Că Poetul nu mai este,
Plâng cu toţi din tată-n fiu,
Pentru chipul său cel Viu,
Pentru chipul său cel drag,
Plâng meleag peste meleag,
Plânge astăzi tot cuprinsul,
Plânge Versul, neînvinsul.
Toate-acestea se unesc cu
Plânsetul lui Eminescu.
Plânsul fratelui mai mare,
Preacinstit cu-nfiorare.
Cerurile s-au deschis
Să primească înc-un Vis,
Stea căzând, ce s-a-nălţat
Într-un  crug înmiresmat.

Mă jelesc şi nu în van,
Neamului, al meu liman.
Eu mă tângui, mă jelesc
Pentru neamul românesc.
Mi-am găsit în el alean,
Neamul meu basarabean.
Eu pe cruce-oi jurui
Că în veci l-oi pomeni.

Plânge satul Pererita,
Plânge iarba, vestejita,
Plânge iarba, îngheţata,
Că Grigore-n cer plecat-a.
Plânge piatra, plânge râul
Şi de jale plânge grâul.
La Lipcani e doliu greu,
Plânge-ntregul neam al meu,
Sufletul din cer al mumei,
Plânge ca şi pumnul humei.
Îngerii jelesc în cor
C-a plecat Poetul lor.
Plâng şi pruncii ne-nţărcaţi,
Plâng bătrâni-nfriguraţi.

Plânge casa-ngenuncheată
După pruncul de-altădată,
Plânge crucea, plânge ceara,
Şi-i îndoliată Ţara.
Plânge azima-n potire
Poezia fără Mire.
Trup de praf rătăcitor,
Sufletul nemuritor,
Moartea o a preschimbat
În cunună de-mpărat,
În cunună de safire,
Pentru-al Poeziei Mire.

Fruntea-mpodobind cu laur,
Înţeleptului – Drept Faur,
Ce-a plătit cu preţ de sânge
Tot ce-n Ţară astăzi plânge.

De pe fruntea tutelară
Şi din gura lui amară,
Ba din ochiul blând şi trist
Şi din trupul său de crist
Strofe izvorăsc în stele
Ca şi lacrimile grele.
Stropi din roua plânsului
Cad pe faţa dânsului,
Floricica dorului
Şi-a nemuritorului,
Căci Poetul n-a pierit,
Dimpotrivă-a nemurit.

Nu mai plânge maică-aşa,
Fiindcă el va învia.
Limba mamei care-l doare
Aură-i nemuritoare.
Stea căzând în ceruri sus,
Lângă faţa lui Isus,
Gemnată c-un Luceafăr,
Stea pe cerul încă teafăr,
Steaua maicii dumisale
Stea ce s-a născut din jale.

CEZARINA ADAMESCU
18 ianuarie 2009, Galaţi, România


O CARTE DINTR-O MIE - POEME OMAGIALE  PENTRU GRIGORE VIERU

O CARTE DINTR-O MIE

Ce carte ţi-aş închina
eu ţie,
iubitul meu domn,
în stare să te adoarmă
şi să te trezească din somn?

Ce carte, ce carte,
care să te cheme din moarte,
să te întoarne din drum,
dintre stele – duium?...

Ce carte să scriu,
prea iubite, Poete,
s-o parcurgi toată, pe îndelete,
să străbaţi o alee
ca pe Calea Lactee,
să nu te mai doară
un Neam şi o Ţară;

să nu te mai ardă, bunăoară,
ochii de plâns la hotară?

Să nu te mai doară
albastrul de zid,
surâsul rigid,
Limba numită Duminică,
Atunci când nu se cuminecă?

O carte drept pod peste Prut,
să nu te frângă cuvântul durut,
din flori aruncate pe val,
din sunet de nai şi caval.

Un pod peste ani
din mâini înălţate
în rugi preacurate,
din irişii tăi diafani,

frate iubit,
domn (ne)murit
asta îţi scriu,
Grigore, iubite,
pe neauzite,
pe nefrunzărite,

o carte dintr-o mie
în stare cel puţin
să te-nvie!

MAMA DOCHIŢA

Maica mea, obraz amar
Ţi-a adus fecioru-n dar
Nu basmauă, nici rochiţă,
Ci, cuvintele, Dochiţă.

Eşti – Eudockie-n câmpie
Ca izvor de apă vie,
Ca un fir de iasomie,
Printre frunze de tutun.

Eu cuvintele-mi adun
Şi te-anunţ c-al tău băiat
Va sosi neapărat.
Pe cărarea dinspre sat
Cum venea şi altădat’.

Şi te-anunţ c-al tău fecior,
Vine azi încetişor.
Spune-i tu lui Dumnezeu
Cum i-ai spus mereu, mereu

Ca să-i pregăteasc-un pat
Din vers dulce şi curat,
C-a venit să se-odihnească
Fiu-n Limba Românească.

MAICA

O, mamă Dochie, iubită,
Copilărie-mbătrânită,

Meleag şi grai şi permanenţă.
Tu eşti a dragostei – esenţă.

Tu eşti a lumii neuitare,
Întemeiată pe-ntrupare.

Eşti leac, întoarcere acasă,
Eşti Mioriţa credincioasă

Îndrăgostită de păstor
Şi eşti alean şi eşti fior.

Eşti Adevăr proptit în Bine,
Eşti totul, totul pentru mine.

O STEA CĂZÂND, SE-NALŢĂ

O stea, căzând, s-a înălţat
Pe-un cer cu stele presărat.
O stea pe cerul încă teafăr
Îngemănată c-un Luceafăr.

Pe o planetă populată
Cu suflete fără de pată.
Curg râuri-râuri de cuvinte
Desprinse din izvoare sfinte.

Privind acum pe cer, tot natul,
Cu dragoste, c-aşa e datul,
Îţi recunoaşte steaua-ndată
Cu sfânt Luceafăr-gemănată,

Tremurătoare ca-ntr-un vis
Ce luminează în abis.
Cei doi, Grigore şi Mihai
Şi-au dat bineţe azi în Rai.

PĂRINTELE ABECEDARULUI

Părinte de Abecedar,
Alcătuit cu drag de har,
Tu literele-ai scos din sân
Le-ai fost supus, le-ai fost stăpân.

Şi frate şi copil în vers,
Ai presărat în Univers
Miresme şi-adieri de cânt,
Tu – robul Regelui-Cuvânt.

O inimă ce-i veşnic trează
Şi sufletul ce-atent veghează
Cu-adâncă dragoste de glie
Şi de Măicuţa Românie

În Templul Limbii, foarte dragă,
Te-ai  nevoit, o viaţă-ntreagă.
Tu, vrednicul Semănător
Ajuns profetul tuturor.

Părinte drag, Poet smerit,
Murind, acum ai nemurit,
Lumini de candelă şi sfeşnic
Poemele – rămână veşnic

În sufletele de români
De-aici, de-acolo, din străbuni
Călătorind spre viitor
Cu numele-ţi nemuritor.

Poeţi de dincoace de Prut
Ţi-aduc azi ultimul sărut;
Ţi-aduc şi-o sfântă-mbrăţişare
Şi-ţi dăruiesc o albă floare:

E floarea Limbii româneşti
Ce-a izvorât la Ipoteşti.

O COLUMBIŢĂ

Poetul aureolat
Nicicând din lume n-a plecat

Din nimbul lui cel crucifer
Un porumbel ţâşneşte-n cer.

E columbiţa cea măiastră
Ce cuib îşi face într-o astră

Atunci când zorile mijesc:
Crâmpei de suflet românesc.

Pe firmamentele cereşti
Ale culturii româneşti.

COLIND TRIST

Colindele abia ce-au stat
Dar Lerui, Doamne, n-a-ncetat.

E-un Lerui-ler şi Linu-i lin
Să-i fie somnul  un alin.

Să-i fie inima-mpăcată
Făptura toată dezlegată

De taine vechi, de taine noi,
Acum şi-n Ziua de Apoi.

Iertat şi binecuvântat,
Pe-aripi de serafimi purtat.

Le spun colindelor să tacă.
Înlăcrimată-i gura seacă,

Înlăcrimată-i gura rece,
Că Vreme vine, vreme trece…

EMINESCU PENTRU POET

Este plânsetul, izvorul,
El e – de acasă – dorul.
Codrul, frate-ngemănat
Starea lui „A fost odat’…”

Toate asta-s la un loc,
Într-o lacrimă de foc.
Peste-ntregul Univers
Prinse-ntr-un crâmpei de vers.

Este dragostea de mamă,
E iubita cu năframă,
Este umbră, este vis,
Luminând în Paradis…

IZVOR

Ochii, fruntea-ţi limpezeşti
În izvoarele cereşti.

Râul, ramul  te păstrează
Întru verde-ţi luminează.

Sufletul se naşte iar
Într-o stea de chihlimbar.

El e arbore de dor
Şi e-un încercat fior.

Înspre faţa lui te pleci
Că-i nemuritor în veci….

AI FI PUTUT….

În golul cel necunoscut
Ai fi putut să fii pierdut.

Dar umbra zarzărului  verii
Bătea timid la geamul serii.

Şi stelele, de scăpătat,
De câte ori le-ai numărat?

Pe deal, pe şei de curcubeu,
De mână doar cu Dumnezeu.

Icoana geamului de sus
Ţi-arată chipul blând: Isus.

„TAINA CARE MĂ APĂRĂ”

„Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.
Al Universului tumult
Mă poate într-o zi strivi,
Iar cerul însuşi m-o jeli.

Românule, înfrânge-ţi teama:
Din ceruri mă jeleşte   m a m a.

Mă vor jeli adeseori
În zare, şiruri de cocori.

Pe soare, ploaie ori ninsoare,
Jeli-vor sălcii plângătoare.

Va şuiera amarnic vântul
Şi-n zori mă va jeli pământul.

Vor plânge pruncii şi soţia,
Mă va jeli şi Poezia.

Mă va boci încet, frumos,
I-am fost atât de credincios…

Ii port insigna pe sub haină.
Mă apără o sfântă taină.

Nu plângeţi, le voi spune-ncet
Şi nu-l întoarceţi pe Poet

Când a pornit spre steaua lui
Că-i steaua Eminescului.

Născut din glorie şi chin
E crugul versului divin;

E crugul versului ceresc
Născut din os de Eminesc.

Aprindeţi candele  de flori
Pe câmpuri răspândiţi culori,

Tămâie ardeţi în căţuie
Şi-apoi priviţi cum fumul suie.

Lumina şi mireasma bună,
Rămâne-va în carte – rună.

Iar sufletul ca de copil
Rămână-n carte  - un sigil.

CEZARINA ADAMESCU
Galaţi, 19 ianuarie 2009

CEZARINA ADAMESCU

ROST ŞI DEVENIRE

GRUPAJ MEMORIAL DEDICAT POETULUI

GRIGORE VIERU


DARURI

Doamne, sfânta lui nemoarte
A intrat demult în carte;

Sfânta lui temeinicie
A intrat în veşnicie.

Sfânta naştere a lui
Grâul a-nflorit pe grui.

Lucrul mânurilor sale
A umplut cu vârf pocale.

Rodul inimii curate
Se măsoară în carate.

Numai, Doamne, dorul lui
Este ca al nimănui.

PENTRU TOŢI ŞI PENTRU TOATE

Pentru grâu ai scris litanii,
Pentru iarbă, dulci pisanii;

Pentru ploaie şi zăpadă
Ţi-ai dat ultima monadă

Şi adus-ai imn ţărânei
Pentru sfânt – mirosul pâinii;

Pâinea dragostei cu rod
Dăruit-ai la norod.

Dintr-al soarelui izvod
Raze-ai împletit drept pod.

Pomului cel înflorit
Cu mărgele-mpodobit

Cu mărgele vii de aur,
I-ai slujit drept meşter faur.

Sânului -  al ţărnei-mume
Tu i-ai dăruit un nume.

Pentru tot ce s-a ivit
Tu te-ai frânt şi împărţit.

Precum pâinea pe altar
Şi le-ai presărat cu har.

Toate-acestea astăzi lângă
Tine sunt ca să te plângă.

LA PERERITA ŞI PRETUTINDENI

Toţi ţăranii-au stat din munci.
Tace  gângurit de prunci.

Tace ploaia, tace vântul
Vânăt s-a făcut pământul.

Frânge mâinile, măicuţa
Înnodându-şi băsmăluţa,

Înnodându-şi plânsul greu,
Azi suspină Dumnezeu.

Firele de-argint ce leagă
Cerul de pământ în şagă

S-au oprit la jumătate
Căci Poetul din cetate

A plecat spre zări veline
La măicuţa lui, vezi bine.

Numai clopotul tot sună
Şi ne-adună împreună

Să-l conducem cu alai
Spre căsuţa lui din Rai.

ŢARA ŞI LIMBA

Basarabia e plânsă,
În durere mută strânsă;

Într-un glas să-l pomenească
Plânge Limba Românească

Fiindc-a fost al ei părinte
Bardul  - inimă fierbinte.

Toată viaţa pe pământ
Graiu-l socotea ca sfânt.

Durerata ţara lui
N-a mai fost a cucului

Cuib pustiu cu fiii duşi
Prin străini bătând la uşi

Ci s-au reîntors acasă
Într-o Limbă preafrumoasă.

Însuşi Regele-Cuvântul
Îi slăveşte astăzi Cântul.

PLÂNSUL PIETRELOR

Plânsul pietrelor n-a stat,
Cu obrazul nezvântat

S-a întors, s-a răsucit.
Stă pământul împietrit

Împietrit şi năucit,
De durere amuţit.

Rana lui cea arzătoare
Astăzi n-are-asemănare.

Glasul ţării sugrumat
E de plâns şi de oftat

Şi de lacrimă amară
Parcă-i mai pustiu în ţară.

Iarba, toate florile
Şi-au pierdut culorile

Parcă le-a pierit parfumul
Din bageacuri stă şi fumul,

Dinadins nu vrea să suie
Că Poetul astăzi nu e.

Astăzi a plecat Poetul
Cu de-a sila, cu de-a-ncetul

Şi-ntr-o ultimă privire
Ne-a lăsat a lui Iubire.

POETUL

E fiinţa Limbii sfinte
Plină de învăţăminte;

Este glasul tunător
Al întregului popor.

Este conştiinţa vie
A ce-a fost şi va să fie.

Este nimbul cald al orei,
E lumina Aurorei.

Este Doina – dar cerescu,
Sufletul lui Eminescu.

Este adevărul pur,
Visul care-a prins contur.

Este tot ce-n zare vezi
Când spre înălţimi cutezi.

El e glasul ce mereu
Cheamă către Dumnezeu.

POETUL ŞI ŢARA

Ţara fără de poeţi
Ruptă-i parcă din peceţi;

Ruptă e de frumuseţe
Şi de dalbă tinereţe.

De istoria cea vie
Ruptă-i ţara pe vecie.

Ţara fără cărturari
N-are meşteri făurari.

N-are sânge parcă-n trup,
Legăturile se rup,

N-are, n-are oxigen
Pe pământul indigen.

Cum atunci să mai respire,
Fără cel mai vrednic mire?

Căci Poetul e alesul
Care-i ştie înţelesul.

O respectă şi-o iubeşte
Câtă vreme vieţuieşte.

Nici Poetul fără ţară
Nu trăieşte, bunăoară,

De pelin e gura-amară
Şi-i e chipul ca de ceară.

Cu o nevăzută aţă
Ei vor fi legaţi pe viaţă

Ca îndrăgostiţii – mirii,
Însăşi în virtutea firii.

GRAIUL DIN STRĂMOŞI

Graiul tău cu ochii plânşi,
Graiul tău cu pumnii strânşi,

Graiul ţării din strămoşi
Cei la minte luminoşi,

În cuvinte sfinte-l scrii
La bătrâni şi la copii.

Îl transcrii cu pietate
Şi pentru posteritate.

De la cei înaintaşi
Tu îl treci către urmaşi.

Şi-l îmbogăţeşti mereu
Doar cu Duh de Dumnezeu.

Razele din Duhul Sfânt
Tu le-ntrupi într-un Cuvânt.

PATRIA ŞI MAMA

Sunt acestea lucruri sfinte,
Drag copile, ia aminte.

Prichindelule, ia seama,
Ele-s: Patria şi Mama.

Deopotrivă de iubite,
De cântate, de cinstite.

În cuvintele – atâte –
Doar din suflet izvorâte.

Nu încap minciuni în ele
Cum nu-ncape apa-n stele;

Cum nu-ncape barda-n lună
Şi seninul în furtună.

Cum nu-ncape Rău-n Bine,
Marea-n bălţile veline,

Pata-n trupul – cel curatul,
Şi în sufleţel – păcatul.

SĂ TE-NTORCI

Scumpe Grig,
acum te strig
şi te chem cu disperare
ca să-mi vii din depărtare.

Ca să-mi vii pe drum de ţară
ostenit, în fapt de seară,
să adaşti la mine-acasă,
să-ţi dau pita pântecoasă,
pita rumenă şi bună,
ce ne-adună împreună,

ce ne-adună grămăjoară
într-o margine de ţară,
din răspântii, din răscruci,
să te-ntorci, să nu te duci,
căci Grigore, fără tine,
nimeni nu o duce bine.

Te aştept, te rog ia seama,
ca odinioară, mama,
printre-arbuştii de tutun,
şi-aştepta copilul bun

şi păstra-n ştergar curat,
un coltuc pentru băiat.

Puţintică şi uşure,
te-aştepta lângă pădure
să te-ntorci de la Lipcani
cu un grup de băietani
şi te-ntâmpina voioasă
ca să-ţi spună ce-i pe-acasă.

LA PLECAREA POETULUI

Stau poeţii strânşi ca fraţii
Şi auzi reverberaţii

Dintr-o inimă comună;
Iar din proaspăta cunună

Care fruntea-i înconjoară
E-mpletită-o floare rară,

Ce-i culeasă de pe glie,
Floare sfântă, Poezie.

Floarea cea nemuritoare.
Însă-i floarea care doare;

Ea-i stropită-atunci când plânge
Cu sudoare şi cu sânge.

Floarea limbii româneşti
Răsărită-n Ipoteşti.

CUM SĂ-L CINSTIM

N-avem dreptul, n-avem dreptul
Să uităm curând, Poetul.

Să nu-i strângem, înţelept
Poezia lui la piept.

Poezia lui la sân
Imortelă dintre fân.

El s-a dat, s-a împărţit,
Şi plângând, s-a nevoit.

Să ne-aducă nouă-n dar,
Boabe de mărgăritar

În cuvinte potrivite,
Cu răbdare migălite.

Într-o carte, şi-altă carte,
Care l-au salvat din  moarte.

Şi l-au aşezat, firesc,
’N Panteonul românesc.

FLORILEGIU

Îţi aduc un florilegiu,
De cuvinte, în arpegiu,

Cum şi tu ţi-ai smuls din minte
Râuri-râuri de cuvinte

Să ne-mpaci şi să ne-mbuni,
Ca la rău să fim imuni.

Pentru nobila menire,
Meriţi fluvii de iubire…

CRUGUL SĂU

Trup şi suflet amândouă,
S-au pornit la ceas de rouă,

Să ofteze, să suspine,
După tine, după tine…

Văduvite deopotrivă,
S-au trezit că-s în derivă

Fiindcă, blând, Poetul sfânt
Părăseşte-acest pământ

Şi-şi înalţă drept, curat,
Crugul  binecuvântat.

ÎNCĂ O POVESTE

Aerul cel sfânt al vetrei
Ne trimite un cuvânt

Printre mâţe, motocei,
Vechi târlici şi botoşei,

O căldare de cenuşă,
Azvârlită printre uşă

Şi-o poveste pentru voi.
Haideţi s-o aflăm şi noi.

Lemne duduind în jar
Şi din spuza lor apar

Fel de fel de arătări
Răsărind din patru zări.

Sunt moşnegi şi sunt băbuţe
În cojoace şi hăinuţe

Cuşme mari purtând pe cap.
Iată-l şi pe Harap Alb.

Stă cu Spânul în dispută.
Bătălia e pierdută.

Sare Spânul în fântână
Pentru zile-o săptămână;

Se întoarce voinicelul
Şi îl scapă pe mişelul.

Mai apoi vin Flămânzilă,
Vine Păsări-Lăţi-Lungilă,

Vin Gerilă şi Setilă,
Vine Haplea şi Gerilă,

Toţi aceşti eroi de basme
Izvorâte din fantasme

Ni le-aduce un drag Poet
Şi ne strânge în buchet.

Toţi au stat acum din joc.
Gura-i magică de foc

De la vatra cu poveşti.
Cum să nu te molipseşti?

GRAIUL NEAMULUI

Grai cu tâmple-mbrobonate,
Cel ce şi-a făcut dreptate

Câştigată-n bătălii
De eroii, mii şi mii.

Dor eşti de desăvârşire
Şi simbolul de unire.

Vatra însăşi te-a născut
În dureri şi te-a crescut.

Ţarina te-a adoptat
Ca pe-un prunc ce-i aşteptat.

Şi poeţii  te-au cântat
Toţi cu glasul avântat.

Renăscut din cronici sfinte,
Glas de roură fierbinte

Ai rămas, ca înţeleptul,
Pe o carte la Poetul…

LIMBA ROMÂNĂ

Ai sădit pe-al său altoi
Toate vorbele de soi

Pe scheletul ei străvechi
Verbele perechi-perechi.

Pe acea fiinţă vie
Ai clădit pe veşnicie

Edificiul tău gigant
Mândru şi interesant.

Pe aşa arhitectură
De o eleganţă pură

Astăzi toţi urmaşii suie
Pe poteci, pe cărăruie,

Pân’ la vârf, pe întrecute,
Chiar pe diferite rute.

Limba-i mijlocul prin care
Prinde orice vis culoare.

Ideal spre care tind
Fără pizmă, fără jind,

Toţi românii înţelepţi
Ce-au rămas frumoşi şi drepţi.

PĂRINTELE ABECEDARULUI

Pentru muguri-muguraşi
Ştrengăreii copilaşi

Tu ai scris Abedecar
Şi ni l-ai trimis în dar.

Noi am învăţat citirea
Descifrând ce e Iubirea

Şi de Limbă şi de Glie
Fie munte, ori câmpie.

Iar apoi am desluşit
Cum să scriem negreşit.

Pentru-aşa averi prea sfinte,
Noi îţi mulţumim, părinte!

CHEMAREA MAICII

Hai, copile, hai acasă,
Vino repejor la masă

Vin la maica, băieţel,
C-am bucate fel de fel.

Ţi-am făcut şi plăcinţele,
Vărăniţe şi bezele.

Ia bucatele şi papă
Că îţi lasă gura apă.

Strigă mama mult şi bine
Căci pruncuţul nu mai  vine.

A plecat şi nu se-ntoarce,
Că-i momit de nişte Parce.

Plânge maica-n strigăt mut
Pentru pruncul ei pierdut.

CÂNTECELUL

Am un cântecel. El suie
Ca în munţi, pe cărăruie.

Are gustul bun de pâine
Frământată pentru mâine,

De vin aspru şi amar
Şi de stea de chihlimbar

Este-un cântecel de iarbă
Ce mi-l cântă moşu-n barbă.

Îl îngână şi bunica.
Are versuri – atâtica,

Are şi-un refren ciudat.
Vreţi să-l cânt? Na, c-am uitat.

O CASĂ ÎN CÂNTEC,

Ţi-ai făcut în cântec casă
Spaţioasă şi frumoasă

Iar din limbă un sălaş
Pentru soaţă, copilaş

Şi c-un aer pur, blajin,
Ca şi cerul cel senin

Tu din faguri de cuvinte
Rostuieşti învăţăminte.

Te adaugi cântului,
Să ţii piept pământului.

Te adaugi versului
Şi pui capăt mersului,

Fiindc-atunci când scrii, pluteşti
Înspre sferele cereşti

Şi atunci când versuieşti,
Tu, Poete, nemureşti.

CEZARINA ADAMESCU,
 20 IANUARIE 2009

ALFABETUL

Nu l-a născocit Poetul
Pe Bunicul alfabetul,
Dar, Poetul, pentru noi
L-a păstrat în straie noi

Aşezându-l drept icoană
Lângă faţa diafană
A măicuţei sale sfinte
Aducând învăţăminte

Despre cum să îl cinstim,
Slovele când buchisim.
Când ar fi şi-ar fi de greu
Să-l păstrm intact mereu

Să-l cântăm în Poezie
Căci e-a noastră avuţie.
E-o comoară fermecată
Cu sfinţenie lăsată

Nouă de prin moşi strămoşi
Ca să creştem bucuroşi,
Să ne facem mai deştepţi,
Mai frumoşi, mai înţelepţi.

ALBINUŢA

Hai, copile, dă fuguţa
Şi deschide Albinuţa
Şi-ai să vezi, din ea tresar
Flori cu aripi ca-n ierbar.

Să culegi sfios buchetul
Să se bucure Poetul,
Tatăl ei ce-a zămislit-o
Şi cu drag ţi-a dăruit-o.

Vei găsi în ea de toate,
Tu, primeşte-le, nepoate,
Băieţele ori fetiţă
Cât ai fi de neghiniţă.

Ca-n palatul de cleştar
Vorbele din ea tresar,
Poezii şi cântecele
Pentru vârste mititele
Prichindei şi prichinduţe
Privegheaţi de Albinuţe.

BUNGHIŢĂ

Are ochi de bunghişori
Mici şi foarte zâmbitori
Şi guriţa, o cireaşă.
Deocamdată, stă în faşă.

Pielea lui e ca de pluş
Şi-l mai cheamă Bebeluş.
Iat-o şi pe Miradora,
Lui Bunchiţă-I este sora

Ce se poartă ca mămica
Şi mi-l leagănă, fetica

Pe picioare subţirele
Şi-i îngână cântecele.
Nani, puişor, Bunghiţă
Cu o gură de-aluniţă,

Cu doi bunghi în loc de ochi
Să nu-I fie de deochi.
Cu năsucul cârn şi mic
Parcă-I nastur de pitic.

Nani, fiu al tatălui,
Dorul împăratului,
Nani, pui de bunghişor,
Nani, dragul meu fecior.

ÎN BOBOTE

Mintea zboară, albinuţă
Şi mă lasă de căruţă,
Gândului, nici lui nu-I lasă
Hoinăreşte, nu-I pe-acasă.

Cât aş vrea să-l ţin din  frâu
Zboară bibilică-n grâu.
Mintea parcă-i vietate,
Se întrece la zburate

Cu motor de libelulă
Poposind pe campanulă.
Fii cuminte, minte-ngustă,
Că doar nu eşti o langustă.

Gândul a plecat hai-hui
Până-n Ţara Nimănui…

LA POARTA DORULUI

Înviforat şi trist ca niciodată
Poetul azi s-a lepădat de toate,
S-a dus la poarta dorului să bată
Dar n-a putut pătrunde în Cetate.

Ci, gureşi, l-au oprit, lătrând, zăvozii
La margine de drum de lângă Prut,
Venit-au să-l salute voievozii
Cu scuturi şi cu paloşe de lut.

Cu sufletul o candelă plăpândă
Dar care-ardea necontenit cu dor
El a rămas o lacrimă flămândă
Străfulgerând un vis nemuritor.

PASTEL

Cum se simte gustul românesc
În Moldova, dincolo de Prut;
Grîul şi porumbul se ciulesc
Aşezând câmpiei început.

Parcă cetina miroase-a cer
Şi-n văzduh se simt arome line,
Se întorc şi oaie şi oier
Pe-nserat venind printer sulcine.

Ciobănaş cu pasul legănat
Zi-I din fluier doină românească
Până nu duci turma la iernat
Chiar şi iarba să se veselească.

Tot la fel sunt satele pe-aici
Pomii înfloresc zâmbind sub soare,
Mii se albinuţe, fluturi mici,
Iama dau de-a dreptul prin răzoare.

STRĂVEZII, CUVINTELE

Ca elitrele, străvezii sunt cuvintele,
Prin furtunile de meteori zboară, sfintele,
Până viscolul le ajunge, le frânge
De curg din ele şuviţe de sânge.

Într-un manual de suflet, anume, ne-ai lăsat
Şi inima ce-odată, am pus-o la mezat.
Desculţă, dimineaţa, uiţi roua pe frigare,
Şi te întorci acasă s stingi o lumânare.

Doamne, dar cui laşi, ducându-te, Poete,
Sunetul frânt în cuvintele, al nimnui?

PLÂNGE PLÂNSETUL ÎN MINE

Porţi valorile perene,
Peste tot, barasabene.

Porţi în sufletul curat
Tot ce maica ţi-a lăsat.

Duioşie şi candoare,
Iarba satului te doare.

Se răstoarnă ţărna-n tine
Şi răsar pe loc glicine.

Se rsfrânge-n ţărn plânsul,
Ţipă cerul după dânsul

Plânge plânsetul în mine
Frate drag al meu, vecine,

Într-un viscol de culori
Se răscoală mii de flori.

Şi lumina se răscoală
Când ia chipul tău pe coală

Şi ţâşneşte din pământ
Să ia formă de cuvânt.

Plângi Moldovă Basarabă,
Plânge-l, c-a plecat degrabă,

Plânge-l c-a plecat iţit
În cuvântul nerostit.

Galaţi, 18-14 ianuarie 2009

DOR DE CODRU
 
Îndrăgostit de codrul nins
nu poţi fi niciodată-nvins
şi nici înfrânt n-o să poţi fi
când codrul te-o nemărgini
 
când codrul te-o cuprinde-n sân
recunoscându-se stăpân
şi tată, frate şi copil
nu-l poţi privi străin, ostil,
 
ci poţi a te îngemăna
cu frunza lui a semăna,
cu ramura din lăstăriş
cu bradul ce-ţi va sta pieptiş
 
cu cetina ce te-mpresoară,
cu amiros de lilioară
 
şi cu răcoarea adiată
din preacuratul sân de fată
 
cu tril de păsări avântat
spre-un cer, de îngeri săgetat.
 
De codrul-frate-ndrăgostit
nu poţi să nu fii fericit.
 
Cezara Adamescu, 14 februarie 2009
 
 
ESEU

CÂND VIAŢA DEVINE OPERĂ.   – GRIGORE VIERU ŞI POEZIA LACRIMEI SALE


GRIGORE VIERU, CELE MAI FRUMOASE POEZII, Editura JURNALUL, Bucureşti, 2009

 A intrat deja în tradiţie ca, periodic,  JURNALUL NAŢIONAL să ofere cu generozitate cititorilor săi, CD-uri, DVD-uri şi cărţi de colecţie, de mare valoare patrimonială, la un preţ foarte accesibil, colecţie îmbogăţită cu voci din fonoteca de aur, ori cu lucrări din fondul de carte naţional, fapt îmbucurător pentru marea majoritate a cititorilor care nu ar avea altfel, posibilităţi de achiziţie.
 De această dată, luni, 16 februarie 2009 Jurnalul Naţional a avut binecuvântata inspiraţie de a edita la Editura Jurnalul, volumul antologic de excepţie, dedicat memoriei marelui Poet  naţional basarabean GRIGORE VIERU, volum numit cu titlul unei colecţii a Editurii  Albatros, CELE MAI FRUMOASE POEZII, un tiraj foarte generos de 50.000 de exemplare, care au ajuns în mâinile cititorilor din ambele ţări.
 O selecţie riguroasă a poeziilor din întreaga creaţie a prestigiosului Poet plecat de curând şi în chip năprasnic dintre noi, ne stă la dispoziţie, astfel, spre aducere aminte şi spre cinstire a memoriei sale.
 Este, de fapt vorba, de retipărirea, la iniţiativa inspirată şi generoasă a Domnului Marius  Tucă, director al acestui ziar, a antologiei: „Strigat-am către tine”.
  Volumul, frumos îngrijit, beneficiază de o prefaţă generoasă, scrisă de Poetul Adrian Păunescu şi, în mod cu totul emoţionant şi tulburător, având în paginile sale, şi Ultimul articol al lui Grigore Vieru, ca o replică în urma atacurilor din presă, acest articol fiind comentat cu mare mâhnire în suflet de către Poetul Adrian Păunescu.
 Este vorba de un zguduitor text apărut în cea mai importantă publicaţie literară românească din Basarabia, „Literatura şi Arta” –  în ziua de 15 ianuarie 2009, text intitulat „Noi atacuri golăneşti în presa oficială”,  în care, cu mare durere, Grigore Vieru divulgă faptul că a fost   din nou „descoperit” spion român, în două ziare, „Flux” şi „Moldova suverană” şi Poetul îşi revendică  dreptul de a-şi apăra demnitatea şi onoarea de om.
 Într-un scurt Post-scriptum la textul cu pricina, Grigore Vieru întreba respectivele ziare:
 „Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, al Istoriei neamului tău, al propriilor suferinţe?”
 Aproape că nici n-ar mai fi nevoie de comentarii, atât este de absurdă ideea ca acest uriaş Poet, să fie spion.
 Textul este comentat în volum de către Poetul Adrian Păunescu în articolul numit: „Marele spion român în spaţiul românesc”.
 Poetul Adrian Păunescu, pe sfântă dreptate, încearcă o reparaţie a memoriei Poetului basarabean, „un fel de gest de participare la reconstrucţia casei poetului, după ce acesta s-a mutat în altă casă, cea veşnică”.
 „În cele mai bune poezii ale sale – scrie Adrian Păunescu,  Grigore Vieru e simplu,  nu numai ca iarba, nu numai ca pâinea, ci şi ca Biblia”. Magistral exprimat acest adevăr!
 „Trebuie să-ţi fi ajuns sufletul un trist şi searbăd deşert (chiar dacă multilingv) ca să bagatelizezi, din dezhidratarea ta de care nimeni nu e vinovat, cărţile, viaţa, şi, acum, mormântul lui Vieru.
 Din ce perspectivă scriu eu toate acestea? Din convingerea că, atunci când supravieţuitorii „cumplitelor vremi de acumu” îşi vor crea vizibilitatea necesară către valori, ei vor descoperi în Vieru pe unul dintre cei mai valoroşi, mai importanţi şi mai curaţi poeţi ai limbii române.
 
 Vieru e marele spion român în spaţiul românesc şi, de curând, în cer:
 Simplu ca iarba.
 Simplu ca pâinea.
 Simplu ca Biblia.

     2-3 februarie 2009

     Adrian Păunescu

 Prefaţa poartă un titlu omagial grăitor: „Peste viaţă şi moarte, Opera” –Adrian Păunescu despre Grigore Vieru- POETUL DIVIN AL NEAMUMULUI ROMÂNESC.”
 Prilej pentru prestigiosul bard român de a-i evoca în emoţionante pagini, viaţa şi opera marelui dispărut, prieten şi frate – Grigore Vieru, de a scoate la iveală o prietenie  pe viaţă şi pe moarte în care nici una din părţi n-a trădat.
 Poetul de referinţă al Basarabiei şi al întregii ţări – aşa îl numeşte Adrian Păunescu pe Grigore Vieru.
 Cutreierând „pe harta mică a României Mari” -  care este Poezia, Grigore Vieru „se confundă, prin profesia lui,/ cu tragedia de la graniţa poporului său” („Sens unic”) - scria Adrian Păunescu în iunie 1992 în Jurnal de front,  când a mers, alături de Grigore Vieru pe linia întâi în Transnistria („Cu Vieru, în 1992, pe graniţa latinităţii. Transnistria, linia întâi”).
 Acolo, Grigore Vieru, cu o forţă nebănuită, în pofida vocii scăzute, dar cu rezonanţă şi foarte percutant în sufletele românilor, aşa încât, glasul său este auzit de sute de soldaţi: „Grigore le vorbeşte cinstit şi convingător./ Are în tot ceea ce zice, în toate gesturile lui,/ Ceva de călugăr inspirat şi hieratic” („Să nu vorbiţi despre Unire”).
 Prefaţa se încheie cu ultimele zile din viaţa marelui Poet, zilele de chin şi agonie în care milioane de oameni se rugau pentru revenirea sa, dar şi cu un poem tulburător, versuri pe care le redăm integral pentru dureroasa şi înlăcrimata frumuseţe sălbatică a lor, versuri rămase în conştiinţa participanţilor:
„IARTĂ-NE, GRIGORE! – versuri citite de autor la ceremonia funerară: Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul,/ Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău,/ Trec lumânări aprinse, spre Rai, la Chişinău,/ Bat clopotele-n ţară la moartea lui Vieru.// De fapt, pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine,/ În vălmăşagul vremii isteric şi corupt:/ Adevărata ţară se află dedesupt,/ Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.// Mai până ieri, Vieru venea la noi în casă/ Şi ne purta de grijă, cu sufletul lui bun,/ Şi în zadar cuvinte, în cinstea lui se spun,/ Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.// Îngheaţă parcă focul, pe toate-aceste vetre,/ Pe unde el, divinul, a suferit nedrept,/ Când iudele, zdrobindu-i şi cap şi scris şi piept,/ Pe străzi şi în ziare, au dat în el cu pietre.// Cinstit şi vulnerabil, dar ne-ncercat de teamă,/ Siberia sfidând-o cu-n pâlpâit plăpând,/ El ţara lui întreagă, purtându-şi-o în gând,/ Credea suprem într-însa, ca-n propria lui mamă.// Şi, totuşi, n-are nimeni o simplă remuşcare/ Pentru calvarul zilnic al marelui poet?/ Şi totuşi, n-are nimeni o urmă de regret,/ Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?// Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,/ Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc/ În ură şi-n trădare, copiii noştri cresc,/ Mai oameni decât omul, or să ajungă câinii.// În cel ce pleacă astăzi, din strâmba noastră lume,/ A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam/ Şi eminesciana pereche, râu şi ram,/ Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume.// Se află în morminte o Românie-ntreagă/ Şi am rămas deasupra, nevrednici, noi, cei vii,/ Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi/ Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă.// S-a-ntunecat pământul şi lăcrimează cerul,/ Românii plâng plecarea poetului divin,/ Şi semne dinspre case şi din morminte vin,/ Acum, spre Eminescu a şi pornit Vieru.// Nefericită vreme-a noroaielor majore,/ Din nou se-aşează vama şi graniţa-ntre fraţi,/ Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi,/ Îţi murmurăm adio şi iartă-ne, Grigore. 19 ianuarie 2009”.
 Adevărul este că, Poetul Grigore Vieru va rămâne pentru tot românul iubitor de mamă, de  poezie, de neam şi de limbă ( la Poet acestea se contopesc într-una singură care poartă numele de Iubire) – o nevindecabilă rană.
 
Un bogat material documentar, omagial şi evocator, însumând 32 de pagini de jurnal, presărat cu fotografii şi poeme oferă Suplimentul de colecţie, cu mărturii emoţionante, rupte din carne şi din sânge, rupte din lacrima ierbii, ale celor care l-au cunoscut şi iubit pe Grigore Vieru. S-au folosit imagini din arhiva familiei Vieru care ilustrează cât era de iubit şi apreciat.
Iată câteva din aceste mărturii:
„Îmi amintesc tot mai mult acea aură creată în jurul chipului său, mai tânăr decât îi era vârsta, şi pe care vedeam adunată toată suferinţa şi bucuria poporului care ni l-a dăruit. Şi m-am mirat în sinea mea că avea ochii albaştri şi părul rarefiat ca al unui copil alintat. (…) Şi nu voi uita niciodată cum Grigore Vieru ne-a spus că nu ne îmbrăţişează, ci ne cuprinde. La plecare, şi-a desfăcut uşor coşul pieptului şi ne-a înghiţit în fiinţa lui.” (Daniela Şontică).
Una din imaginile folosite în Supliment înfăţişează piatra de pe mormântul pe care şi-l pregătise Poetul, alături de mama sa, şi pe care se vede inscripţionat, epitaful pe care şi l-a compus: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
Mărturia fiului său Călin  este înduioşătoare, fiindcă revendică un timp al copilăriei în care şi tată şi fiu se confundau în joacă: „Tată, eu am descoperit nişte figuri care mă vor ajuta să-i trântesc pe colegii de clasă.” Tata a intrat imediat în rol şi mi-a zis: „Ia demonstrează-mi!” Vreo săptămână după aceea ne-am tot trântit prin casă ca doi copii. Acum îmi dau seama cât de mult am profitat de caracterul lui copilăresc. Era atât de uşor să-l conving să-mi ia o jucărie”.
Şi fiul Teodor mărturiseşte: „În clasa a treia învăţam poezii scrise de tata, mi se părea cât se poate de firesc să fie aşa, mă bucuram şi eram mândru că profesorii vorbeau  la orele de limba română cu multă admiraţie de Grigore Vieru şi de creaţia lui. Din patriotismul lui ne-a transmis şi nouă, dar din talentul de a scrie, din păcate, nu.”
 În cuvinte cât se poate de simple, soţia Poetului, Raisa Vieru evocă principalele momente din viaţa lor.
 „Nu făcea parte din nici un partid. Partidul lui a fost Limba Română şi poezia.”
 O mărturie generoasă oferă prietenul său, Poetul Adrian Păunescu despre cum l-a cunoscut şi ce i-a legat atât de strâns:
 „…la rândul meu citisem în urmă cu mult timp o carte a lui Grigore Vieru dedicată mamei, în alfabet chirilic. Şi îmi dădea aceeaşi impresie pe care mi-o lăsau fotografiile  românilor din Ardeal îmbrăcaţi în haine militare austro-ungare. Aşa era poezia lui Grigore Vieru în alfabet chirilic. Şi el, în poeziile lui tipărite în alfabet chirilic, spunea adevăruri româneşti de  o profunzime excepţională şi de un curaj care putea să-l ducă la zid, la Curtea Marţială, pentru că după ce numeroase poezii evocau figura mamei, nevoia fiilor de mama lor, nedreptatea care se face mamei, el venea cu acest final, simplu şi genial: „Mamă, tu eşti patria mea!” Era decodarea întregii lui suferinţe, fiindcă el pe de o parte îşi iubea mama de la Pererîta, pe de altă parte îşi iubea mama simbolică – ţara, România – asta a fost una dintre obsesiile poeziei lui”. (...)
 „Chiar dacă Basarabia nu se va întoarce la patria mumă în următorii doi, trei, cinci ani, chiar dacă nu se va întoarce, Doamne fereşte!, niciodată, Grigore Vieru, poetul basarabean, va rămâne în mod ireductibil un mare poet român. Iar poezia patriotică nu e pentru el o glumă, un joc de ţurcă, nu e pentru el o pălăvrăgeală sinonimică şi tautologică, ci un destin, o suferinţă.” (…)
 „La Vieru poezia e un mod de a se despovăra, o mărturisire, Vieru este unul dintre marii poeţi de dragoste ai lumii, unul care consideră şi poezia patriotică tot poezie de dragoste.”
 Adrian Păunescu îi face un portret neaşteptat:
 „Avea un halou de lumină, care impunea şi în faţa securiştilor moldoveni şi ruşi.”
 Emoţionantă este şi prietenia care l-a legat de Nichita Stănescu, prietenie evocată de Adrian Păunescu:
 „Când povestea despre întâlnirea lui cu Nichita şi despre felul cum l-a dus Nichita la un zid şi  i-a spus: „Urcă-te pe umerii mei şi ai să vezi casa lui Eminescu”, iar dincolo nu era nici o casă, dar Nichita i-o descria şi Vieru îi spunea: „Da, da, o văd, o văd”.
 Dragostea de aproapele era esenţială pentru Grigore Vieru. Iată ce spune, în acest sens, Adrian Păunescu despre cum iubea  Poetul şi cum se apropia de oameni:
 „Vai, cum vorbea în public, cum se apropia de ardeleni, de oamenii simpli, cum se apropia de intelectualii din Ardeal! Voiau să fac mari festivaluri cu el, unii dascăli au şi venit  pentru el de prin zona Petroşanilor la Geoagiu să-l întâlnească, să se bucure de geniul lui. Şi el ţinea foarte mult la cititorii şi în genere la contemporanii lui. În noaptea accidentului, venea de la serbarea Eminescu, el n-a apucat să se izoleze, n-a putut să dispreţuiască oamenii. A ştiut bine să iubească şi să transforme iubirea lui de femeie, iubirea lui de ţară, iubirea lui de mamă într-o operă poetic absolut fenomenală, aşa cum spun în finalul prefaţei pornind de la un vers al lui Grigore de pe crucea de la Pererîta: „E simplu ca iarba, e simplu ca pâinea, e simplu ca Biblia”. Acesta e, în haosul momentului, portretul lui Grigore Vieru.
 Adrian Păunescu vorbeşte şi despre  clasicitatea lui Grigore Vieru şi faptul că trăsătura lui fundamentală era – omenia.
 De asemenea, subliniază faptul că i s-a decernat o medalie prea târziu,  când acesta nu mai era în viaţă.
 Jurnalista Violina Crăcană, secretar de redacţie la „Flacăra” lui Adrian Păunescu, dă o mărturie emoţionantă:
 „Nu mai ştiu exact când l-am văzut prima oară. Dar parcă îl ştiu de când lumea. Aş îndrăzni să spun că era un om continuu.”
 Ilustrul poet Nicolae Dabija spune: „Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei înstrăinate.” (…) „A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbărbăteze. Poeziile lui Vieru, odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului.”
 Tot Nicolae Dabija face aprecieri elogioase cu privire la opera lui Grigore Vieru:
 „Pentru noi, Grigore Vieru a însemnat un model de scriere.
 Scrisul lui s-a situat la hotarul dintre Ceva şi Altceva, mereu Altceva, Poetul durându-şi zidirea pe fundamentul pus de marii ctitori ai literaturii române, el sporind-o în înălţime cu pietrele proprii.  Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se maturizeze, Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca poet, evident.”
 Poetul Arcadie Suceveanu  spune: „O dată cu trecerea timpului, s-a constituit mitul Grigore Vieru, aura sa poetică şi mesianică a crescut. Poetul a devenit, în chip firesc, simbolul renaşterii naţionale, figura tutelară a Basarabiei. Pentru mulţi, el simbolizează Poetul.”
 Şirul mărturiilor continuă şi sunt toate emoţionante şi tulburătoare.
 În mod surprinzător, fostul preşedinte Ion Iliescu, declară:
 „În cazul marelui dispărut, biografia şi poezia s-au întâlnit într-un singur şi tulburător destin. Nu e deloc întâmplător că viaţa pământească a lui Grigore Vieru s-a oprit după ce se întorcea de la o manifestare consacrată poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Pentru Vieru, Eminescu a fost marele român al istoriei, a fost icoană şi sens. Eminescu a fost cel care l-a ajutat să nu fie în exil în propria limbă, a fost drumul dintâi şi cel de pe urmă.”
 Academicianul Mihai Cimpoi spune, la rândul său:
 „A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauza murdăriilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori.)”
 Academicianul Eugen Simion face unele aprecieri însemnate cu privire la personalitatea Poetului:
 „Partea frumoasă a lui e aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei  este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui”. (…)
 „Lacrima lui este o poezie duioasă, o poezie înduioşată, plin de roua singurătăţii şi roua durerii, a suferinţei, însă această voce biblică  într-un fel, mesianică se aude, se simte în versurile lui.”
 Academicianul şi istoricul Răzvan Theodorescu îl numeşte pe Grigore Vieru: „eroul luptei naţionale pentru alfabet latin şi limba română”, amintindu-şi: „L-am întâlnit ultima oară la Academia Română la 18 decembrie 2008, la decernarea premiilor Academiei, şi acolo sub cupolă a fost ultimul gest pe care l-am făcut faţă de Grigore Vieru, atunci ne-am spus ultima dată „frate Răzvane” şi „frate Grigore”, pentru că el într-adevăr trăia într-o atmosferă de emulaţie şi de tradiţie paşoptistă, patriotică.”
 Unul din cei opt sute de mii de români basarabeni care în timpul celor două refugii au plecat din calea Armatei Roşii, Alexandru Mironov, mărturiseşte despre Poet:
 „Apariţia lui Grigore Vieru a însemnat aer proaspăt.” (…) 
 „Popular în Basarabia, şi nu numai, Grigore Vieru avea o extraordinară capacitate de a striga foarte tare vorbind încet.”
 Alte mărturii emoţionante sunt date de  oameni de cultură şi artă: Benone Sinulescu, Mirabela Dauer.
 Maestrul Gheorghe Zamfir spune: „Vieru rămâne, cred eu, cel mai mare poet după Eminescu. Se făcea un calcul că ar fi Arghezi. Alţii ziceau că Voiculescu. Alţii că ar fi Nichita Stănescu. Eu cred că este Grigore Vieru. Fratele Vieru era un om al Crucii, un poet care—şi căuta calea spre sfinţenie.”
 Rapsodul Tudor Gheorghe, cel care-i cântă cel mai mult versurile, spune şi el:
 „Versurile veneau la Grigore Vieru dintr-o stare poetică firească. Scria dintr-o spontaneitate interioară extraordinară. El este unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat limba românească.” (…) „Numele lui deschidea inimile tuturor. Tot ce era de sorginte moldovenească la numele lui nu aveau decât să lăcrimeze, să simtă, să  se bucure. Erau la picioarele sufletului său”.
 Preşedintele Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, Victor Crăciun, dă şi el o mărturie admirabilă:
 „A urmat primul Pod de Flori care cuprindea opt puncte nodale, din nord, de la Miorcani la Galaţi.” (…) …deşi suferind, a plecat din spital pentru a veni la marea sărbătoare a fraţilor de pe cele două  maluri de Prut. Grigore Vieru împreună cu preotul satului s-au folosit de o barcă şi au trecut în România la serbarea de frăţietate. Numai că, aproape incredibil, deşi era o duminică încă friguroasă de început de mai, mulţimea a sărit în Prut, în jurul bărcii lor, trecând apele ca Moise din Biblie şi jucând „Hora Unirii” în mijlocul Prutului. Ajunşi pe malul drept, oamenii l-au luat în braţe, producându-se o fabuloasă întâlnire care, dacă se generaliza, atunci Basarabia revenea la Patria Mamă.”
 Actriţa Rodica Mandache spune:
 „Grigore Vieru avea demnitate şi o eleganţă firească necontrafăcută, tandreţe şi delicateţe sufletească, tensiune şi încărcătură de subînţelesuri. A fost un mare artist neliniştit, aspirant la puritate şi desăvârşire. A fost un mare român. Un luptător necruţător cu sine şi sincer. Iar sinceritatea lui avea transparenţa aerului.”
 Apreciata solistă Anastasia Lazariuc mărturiseşte:
 „Prin versurile sale, prin harul său de a pune fiecare cuvânt la locul potrivit, Grigore Vieru ducea povestea unui popor simplu care s-a luptat cu atâtea suferinţe. Cât voi trăi ăi voi cânta cântecele. Prin versurile sale sper să pot transmite tot ce a lăsat în urma sa marele Grigore Vieru.”
 Acestea sunt o parte din mărturiile unor personalităţi menite să contureze personalitatea Poetului dispărut. Vor mai fi şi altele.
 Deja, iniţiativele au pornit să-i revendice locul pe care-l merită. Aşa este şi Blogul personal, creat în ziua în care Poetul ar fi împlinit 74 de ani, pe data de 14 februarie 2009. El cuprinde Biografia, Creaţia, Mediateca,  Mărturisiri, referinţe critice, fotografii, versuri, versuri dedicate Poetului, cântece pe versurile sale, Linkuri. Adresa blogului  omagial este www.grigorevieru.md. Şi oricine poate trimite mărturii şi documente pe această adresă. O iniţiativă merituoasă a realizatorilor blogului.
 O altă iniţiativă admirabilă este cea din 26 septembrie 2008, când, Şcoala primară nr. 83 din Chişinău a luat numele de Şcoala primară Grigore Vieru, prin Decizia 54/5 a Consiliului municipal Chişinău/ 8 august 2008, manifestare festivă la care a participat Poetul cu familia, academicianul Mihai Cimpoi, oficialităţi şi peste 500 de copii şi cadre didactice din această şcoală, după cum relatează Raisa Ciobanu în Blogul amintit.
 Ar fi total inoportun şi neproductiv, o încercare de exegeză a poeziilor din volumul  CELE MAI FRUMOASE POEZII,  pentru că ele deja au fost selectate, validate şi antologate de oameni de cultură responsabili şi nu mai pot fi puse la îndoială.
 Valoarea lor este pentru posteritate. Vom aminti volumele din care s-a făcut selecţia: Făgăduindu-mă iubirii,  Sângele crucii, Pod peste lacrimi, Moşul din leagăn.
 Cartea însumează 288 de pagini şi a apărut în condiţii grafice deosebite.
 Iar faptul că ea a fost editată într-un număr atât de generos este meritul Jurnalului Naţional şi al directorului acestuia.
 Nu putem decât să mulţumim iniţiatorilor şi realizatorului acestui proiect, în urma căruia, ne bucurăm astăzi de versurile prea iubitului frate, Grigore Vieru.
  Şi nu putem încheia decât cu versurile testamentare ale Poetului  din Blogul personal.
 DACĂ N-AR FI IUBIREA, M-AŞ TEME DE VIAŢĂ:
 „Dragi feciori, pe-acest pământ,/ Nici eu veşnic nu mai sunt,/ Nu sunt veşnic, voi pleca,/Unde voi mă veţi uita,/ Şi de unde nimenea/ nu s-a mai întors cândva./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ M-au pândit jivinele,/ M-a iubit şi binele./ Eu mă duc, copii cuminţi,/ N-am averi să le-mpărţiţi./ Vă las numai visul meu./ Care a trudit din greu./ V-am crescut, v-am ridicat/ Mă pot duce,/ mă pot duce împăcat./ Între voi pe-a vieţii scări,/ să nu fie supărări,/ Că  zilele pe pământ/ aşa de puţine sunt./ Şi nu-i alt noroc mai drag/ decât fratele din prag./ V-am crescut, v-am ridicat/ Mă pot duce,/ M pot duce împăcat./ Lângă doină şi izvor/  Nu-i uşor să-ţi fie dor./ Nu-i uşor să fii curat/ Pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut/ Şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ M pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”



(Vota: 0)

Komentoni
Komenti:


Gallery

Pëllumb Gorica: Magjia e bukurive të nëntokës sulovare
Fotaq Andrea: Një vështrim, një lot, një trishtim – o Zot sa pikëllim!
Pëllumb Gorica: Grimca kënaqësie në Liqenin e Komanit
Shkolla Shqipe “Alba Life” festoi 7 Marsin në Bronx
Kozeta Zylo: Manhattani ndizet flakë për Çamërinë Martire nga Rrënjët Shqiptare dhe Diaspora